Taina Spovedaniei – provocare între sfintele canoane şi actualitate
De multe ori ne confruntăm, în discuţiile cu unii dintre credincioşii noştri, cu urme de scepticism în ceea ce priveşte Sfânta Tradiţie, cu insistenţă asupra unuia dintre aspectele acesteia. Este vorba despre lipsa de credinţă în aspectul dinamic al Sfintei Tradiţii, aceşti credincioşi considerând că acest aspect-cel dinamic- nu face faţă provocărilor actuale, rămânând mereu în urmă.
În contextul anului omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii- 2014) şi anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni din Patriarhia Română, vom căuta a reactualiza parte dintre canoanele Sfinţilor Părinţi ce pun în discuţie Taina Sfintei Spovedanii, arătând că aspectul dinamic al Sfintei Tradiţii răspunde provocărilor actuale, adaptându-se tuturor epocilor şi evenimentelor pe care le trăieşte Biserica.
Ne reamintim că Sfânta Tradiţie, care cuprinde toate acele bunuri duhovniceşti, pe care le-am moştenit de la sfinţii nostri înaintaşi, ce sunt în deplină armonie cu Sfânta Scriptură şi ne ajută să o înţelegem corect, sunt acele învăţături date, lăsate şi transmise de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Acum, dintre acestea ne aplecăm asupra Canoanelor (Pravilele) Apostolilor şi Canoanelor (Pravilele) celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale unor Sfinţi Părinţi ce au în vedere una dintre cele două Sfinte Taine aflate în atenţia anului omagial 2014.
Dacă aspectul statornic al Sfintei Tradiţii se referă la conţinutul Tradiţiei Apostolice (Tradiţia dumnezeiască apostolică), care începe la Cincizecime şi se încheie la moartea Sfântului Evanghelist Ioan, fixat în scris de Biserică până în epoca Sinoadelor Ecumenice, cel dinamic are în vedere preluarea, comentarea, actualizarea şi trăirea aspectului statornic. Şi ne interesează „actualizarea” acestui aspect al Sfintei Tradiţii. Cum se adaptează canoanele Sfinţilor Părinţi nevoilor credincioşilor anilor aceştia tumultoşi ?
Noi trăim între „deja” şi „nu încă”, între timp şi veşnicie, între păcat şi sfinţenie, între „acum” şi „pururea”. În felul acesta putem spune că noi ne aflăm încă între legea socială şi Legea lui Hristos, între Evanghelie şi Codul Penal. Cu cât mă apropii mai mult de Evanghelie, cu atât mă distanţez mai mult de Codul Penal. De aceea, noi avem nevoie de o altă lege intermediară, care să ne ajute să atingem Legea lui Hristos. Canonul fiind o lege intermediară, ea se aseamănă legii sociale pentru că este dată de om, dar în esenţa ei ea nu urmăreşte interesul uman şi egoismul, ci Evanghelia lui Hristos. Canonul are în vedere atât dreptatea umanităţii decăzute cât şi umanitatea lui Dumnezeu. Ca şi lege bisericească, canonul poate fi definit ca extindere a Legii lui Iisus Hristos în istorie şi reprezintă o lege liberă ce se asumă în mod liber. Fiind o lege intermediară, canonul are elemente care ţin de realitatea umană şi elemente care ţin de realitatea divină. Realitatea divină o constituie principiu neschimbător, pe când, ceea ce ţine de realitatea umană este schimbător. Şi acest aspect trebuie adaptat la prezent. Subliniem faptul că acest lucru nu trebuie să însemne desfiinţarea canonului, ci o (re)adaptare la prezent. Uşor de zis, greu de făcut!
Un prim pas îl face Dumnezeu: „Duhul Sfânt este la lucru. El e Cel ce, între altele, face actuală Revelaţia…”[1] Restul…îl face oricare preot duhovnic, în funcţie de studiile cumulate, de experienţa şi, mai mult, în funcţie de viaţa sa duhovnicească.
De asemenea, considerăm important de subliniat de la început: oricât de grav ar fi un păcat, acesta nu ne poate lipsi de Împărăţia Cerurilor, dacă-l mărturisim cu sinceră căinţă.[2]
Termenul cel mai potrivit pentru „canon” este acela de „călăuză”. Niciodată călăuza nu trebuie confundată cu escorta. Călăuza se face de bunăvoie, escorta se impune. Mulţi greşesc absolutizând canonul. Canoanele, întrucât eliberează de pericolul fărădelegii, ele pot avea un oarecare rol mântuitor. Călăuza nu constrânge, ci convinge. Chiar şi atunci când au epitimii, canoanele nu condamnă, ci vindecă. Epitimia are rol de medicament, iar nu de pedeapsă. Pedeapsa se impune din afară de către alţii, împotriva voinţei tale, pe când medicamentul îl iei de bunăvoie. Întrucât canonul izvorăşte din Legea lui Hristos se întăreşte şi din autoritatea acesteia, adică a Legii celei Noi, de aceea Sfinţii Părinţi au recunoscut în autoritatea canoanelor, autoritatea Sfântului Duh.
Canonul I al Sinodului al VII-lea Ecumenic subliniază faptul că „Sfintele canoane sunt aşezate de trâmbiţele Sfântului Duh”.[3] Prin urmare, Biserica nu poate exista fără canoane, fără călăuze, pentru că altfel, credincioşii şi-ar pierde orientarea vieţii creştine. O biserică fără canoane este ca o Biserică fără credincioşi.
René Voeltzel, Actualité de la Révélation apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 60.
Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Spovedania îndrumar, trad. din lb. greacă de pr. Şerban Tica, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p. 12.
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 162.
Sfintele canoane au o dimensiune duhovnicească şi călăuzesc spre Hristos. Deci, ele sunt sine-qua-non pentru cel ce doreşte să evite reîntoarcerea la păcat. Atunci când se degradează viaţa duhovnicească se degradează şi concepţia despre sfintele canoane. Aşa s-a născut ideea falsă cum că sfintele canoane ar fi depăşite şi că se impune o actualizare a lor. Există totuşi un adevăr, anume, sfintele canoane s-au dat până în secolul al IX-lea; de atunci Biserica nu a mai dat canoane. Este, într-adevăr, nevoie de unele reglementări noi pe care nu le găsim în sfintele canoane care să răspundă problemelor contemporane. De aceea, se are în vedere organizarea unui Sinod Panortodox, care să dea rezolvări la unele probleme stringente cu care se confruntă Ortodoxia. Aceasta este singura modalitate de actualizare a sfintelor canoane, dar ideea unei „actualizări” în sensul în care trebuie să schimbăm canoanele pentru a ne justifica păcatele este o tendinţă periculoasă. În realitate, viaţa noastră a început să devină inactuală cu privire la sfintele canoane. Viaţa noastră îmbracă tot mai mult o haină seculară, imorală, care nu mai concordă cu sfintele canoane. Imoralitatea merge până într-acolo încât în loc să se condamne pe sine, condamnă canoanele.
În concret, în viaţa şi istoria Bisericii noastre, credincioşii au avut mare evlavie faţă de sfintele canoane pe care le-au respectat cu multă înţelepciune. Nu în literă, ci în duh. Şi ar rămâne şi astăzi astfel, dacă ar fi, deopotrivă, duhovnici şi ucenici vrednici de imitarea lui Hristos. Dar lumea devine din ce în ce mai comodă!
Taina Spovedaniei este cea mai importantă Taină pentru lucrarea de zidire duhovnicească a credincioşilor, deoarece prin ea, duhovnicul are posibilitatea de a controla continuu conştiinţa credincioşilor, de a cunoaşte, pe această cale, starea lor morală şi ataşamentul lor faţă de credinţă pentru ca apoi să găsească şi să administreze „medicamentul” duhovnicesc cel mai potrivit.[4]
Preotul duhovnic devine, în virtutea acestei puteri, un judecător permanent şi calificat al comportării religioase şi morale a credinciosului, asemănându-se cu judecătorii Vechiului Testament. Să ne reamintim faptul că, încă din timpul Împăratului Constantin cel Mare, înainte de întrunirea primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), episcopii dobândiseră dreptul de a judeca şi anumite probleme nebisericeşti, care anterior erau de competenţa instanţelor de stat.
Săvârșitorul este episcopul sau preotul duhovnic. Inițial orice preot putea spovedi, dar cu timpul a apărut ierurgia duhovniciei, care este de fapt o hirotesie, săvârșită numai de episcop și prin care se dă dezlegare preotului să spovedească. Puterea de a spovedi o are preotul din hirotonie, duhovnicia dă numai dreptul de a săvârși spovedania. Ea a apărut ca o necesitatea practică, întrucât pentru spovedanie preotul are nevoie de experiență.
Idem, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 41.
Preotul neduhovnic care spovedește încalcă rânduiala canonico-liturgică a Bisericii, dar spovedania este valabilă. În situații de excepții se admite spovedania unuia care nu este făcut duhovnic. Hirotesia în duvonic a apărut târziu și de aceea canoanele nu vorbesc nimic. Este de fapt un obicei canonic. Doar în arhieraticon este menționat.
La început, atât episcopii, cât şi presbiterii, chiar prin actul hirotoniei, dobândeau starea harică prin puterea căreia puteau administra Sfânta Taină a Pocăinţei. Această stare a durat o vreme, până când au început a fi hirotoniţi în treapta de presbiteri şi persoane sub vârsta de 30 ani, sub vârsta deplinei maturităţi spirituale, care nu corespundeau întru totul pentru întreaga lucrare preoţească. În această situaţie, s-a introdus noua rânduială a hirotesiei în duhovnic pentru a se administra după un oarecare timp pentru maturizarea preotului în cele duhovniceşti. Este vorba nu de neplinătatea harului preoţiei ci de o împuternicire legală ce echivalează cu binecuvântarea de a săvârşi Sfânta Taină. Excepţii de la regula mai sus menţionată sunt cele din cazuri de forţă majoră: când nu există preot duhovnic în preajmă şi este cineva în pericol de moarte sau când se cere cu insistenţă de la credincioşi.
De la săvârşitorii Tainei Pocăinţei trecem la primitorii acesteia, întâlnind şi aici chestiuni ce au suferit de-a lungul timpului schimbări. De pildă, mărturisirea păcatelor în cele mai vechi timpuri era publică, de faţă fiind obştea, dar şi episcopul şi ceilalţi slujitori. Se aprecia asupra întregului grup mărturisitor ce epitimie să se aplice, aceasta urmând a se ridica tot în public. Deşi a întâmpinat numeroase greutăţi şi aducea prejudicii mărturisitorilor, de tot felul, această formă de spovedanie a durat mult timp. În paralel, s-a apelat şi la spovedania secretă, câştigând teren în timp în defavoarea celei publice, care nu mai răspundea nevoilor comunităţii. Secretizarea Spovedaniei a devenit sugestie la sfârşitul secolului al IV-lea, când arhiepiscopul Constantinopolului, Nectarie, a dorit evitarea unor scandaluri publice. Sugestia secretizării Spovedaniei s-a impus prin canonul 43 de la sinodul al optulea local de la Cartagina, de la anul 419.[5] De asemenea, canonul 34 Vasile cel Mare și 28 Nichifor Mărturisitorul impun secretul spovedaniei pentru că rostul tainei este de a curăți păcatele credinciosului, nu de a le divulga şi de a provoca scandalul sau de a-i supune judecății oamenilor. În spovedanie se întâlnește spovedania omului cu judecata lui Dumnezeu și judecata lui Dumnezeu trebuie să biruiască. Canonul 43 Cartagina din anul 419 menționează indirect că mărturisirea publică se practica încă în vremea aceea. Secretul spovedaniei este numai pentru preot, nu și pentru penitent. De aceea, dacă se descoperă un lucru spus la spovedanie, nu-l putem acuza pe preot că a divulgat, probabil penitentul a făcut public acest lucru și apoi s-a răspândit. Preotul duhovnic poate spune cazurile de la spovedanie în sens duhovnicesc, dar trebuie să fie exclusă orice referire directă la persoane, chiar orice aluzie și bănuială. Încălcarea secretului spovedaniei este pedepsită cu caterisirea. În Bizanț, cei care spuneau secretul spovedaniei erau pedepsiţi prin tăierea limbii și erau închiși pe viață. Art. 28 din regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare din Biserica Ortodoxă Română prevede caterisirea preotului care dezleagă secretul spovedaniei.
Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 259.
Articolele 983-985 din Codex Jurici Canonici interzic divulgarea secretului spovedaniei și precizează faptul că preotul este pedepsit cu caterisirea.[6] Temeiul scripturistic al secretului spovedaniei îl constituie textul de la Isus Sirah 19,10, care spune: „Ai auzit vreun cuvânt? Să moară odată cu tine!”
Art. 23, alin. 3 din Legea Cultelor din 2007 prevede că personalul legal nu poate fi obligat să dezvăluie secretele penitențiarilor.[7] În art. 227 Noul Cod Penal se precizează faptul că „divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă”.[8]
Cum are loc mărturisirea? Mărturisirea are caracter personal, de aceea în Biserica Ortodoxă se pune accent pe nume; în acest context, s-a considerat că practica spovedaniei comune este necanonică. Există și excepții când spovedania poate avea loc și în prezența altor persoane: spovedania copiilor, spovedania comună a mirilor, spovedania surdo-muților, a oamenilor cu handicap, a străinilor, care se poate face prin intermediari. Situația spovedaniei surzilor este recomandat a se face în încăperi speciale sau a celor care nu pot vorbi. Biserica veche cunoştea patru stări sau patru etape: tânguirea, când cel ce se căia de faptele sale nu avea voie să intre în biserică, ci se ruga de cei care intrau ca fiecare să se roage pentru el, ascultarea, când i se permitea intrarea în pridvorul bisericii şi prezenţa doar cât să audă puţin din slujbă, apoi, fiind obligat să părăsească sfântul lăcaş, prosternarea, când i se permitea intrarea în biserică, lângă uşă, şi stând în genunchi participa la Liturghia catehumenilor, ieşind deodată cu aceştia, şi împreună-starea, când i se permitea rămânerea pe tot parcursul Sfintei Liturghii (Canonul 75 al Sfântului Vasile cel Mare şi canonul 11 al Sfântului Grigorie al Neocezareei).
Adevărata mărturisire este cea făcută cu căință, cu părere de rău; de aceea ea trebuie să fie liberă și sinceră. Atunci când penitentul nu știe să se spovedească mărturisirea se face prin întrebări, mai ales că unii nu știu că unele fapte sunt păcate. Canonul 52 Apostolic spune că cel ce îndepărtează pe cineva de la spovedanie să se caterisească.[9] Evanghelistul Luca ne împărtăşeşte bucuria penitenţei: „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește”(Luca 15, 7).
Primitorii sunt creștinii ortodocși care vor să se curețe de păcate și vor să reintre în comuniunea Bisericii prin împărtășanie. În situații de necesitate pot fi spovediţi și creștini eterodocși, dar aceştia nu pot fi iertați decât din punct de vedere moral. Ei nu pot fi integrați simplu în Biserica Ortodoxă și nici împărtășiți.
În privința vârstei nu există o reglementare exactă, pentru că este o problemă relativă. Singurul canon este 18 al lui Timotei al Alexandriei, care prevede că spovedania începe „în funcție de cunoașterea și înțelegerea fiecăruia, de obicei de la 10 ani”.[10] Pravila Mare de la Târgoviște din 1652, prin plava 321, prevede că spovedania începe de la 14 ani pentru băieți și la 12 ani pentru fete.[11] Azi, maturizarea fiind mai precoce, spovedania poate începe de mai devreme, de la 7 ani dacă timpul de mărturisire permite. Chiar dacă începe de la 7 ani, asta nu înseamnă ca ea trebuie să fie foarte complexă, principalul lucru de învăţat fiind deprinderea de a comunica cu preotul în mod sincer. Acest lucru are un impact foarte mare pentru copil, viitorul ucenic al preotului duhovnic.
În principiu, locul Sfintei Spovedanii este în Biserică, în „Casa lui Dumnezeu”, „în loc cinstit, sfânt şi osebit şi fără zgomot”[12], dar, în situații de excepție, locul mărturisirii păcatelor este acolo unde se află penitentul: dacă e bolnav, acasă, în spital sau în penitenciar. Spovedania nu se face în Sfântul Altar, pentru că spovedania este o pregătire a celui care vrea să se împărtășească, este o actualizare a Botezului și, așa cum Taina Naşterii din Nou se face în pronaos, pentru a-l pregăti pe om să intre în Biserică, tot așa omul trebuie spovedit în fața Sfântului Altar. Unele biserici au încăperi speciale în care se săvârșește Taina Mărturisirii.
Cum se dă epitimia? Epitimia sau canonul are rol de medicament pentru îndreptarea credinciosului. Prin epitimie se urmăresc trei lucruri: întărirea pocăinței, conștientizarea păcatelor și întărirea dorinței de împărtășire. Psalmul 22,5 reprezintă temeiul scripturistic pentru acordarea epitimiei: „toiagul Tău și varga Ta acestea m-au mângâiat”. La spovedanie se află în joc nu numai mântuirea penitentului ci și mântuirea preotului, ca nu cumva printr-o spovedanie făcută greșit, să se piardă mântuirea omului. De aceea, preotul este implicat cu toată ființa și responsabilitatea lui. Pentru că dacă preotul dezleagă cum nu trebuie, se face părtaș la păcate străine. În acest sens, canonul 84 al Sf. Vasile cel Mare reproduce textul de la Facerea 19, 17: „mântuind, mântuiește-ți sufletul tău”.[13]
Canonul 102 Trulan este numit „canonul canoanelor”, deoarece recomandă păstrarea echilibrului dintre acrivie și pogorământ (prea multă acrivie din partea duhovnicului poate duce la deznădejde, prea mult pogorământ poate duce la dezinteres din partea penitentului). Acest echilibru diferă de la o persoană la persoană. Canonul 28 al Sfântului Nechifor Mărturisitorul prevede ca epitimia să se dea potrivit dispoziției sufletești a fiecăruia. Sunt oameni dispuși la pocăință, alții nu. Canonul 30 al aceluiaşi Nechifor Mărturisitorul spune că epitimia se dă și după chibzuința duhovnicului.[14] Epitimia este în primul rând un mijloc de îndreptare a păcătosului. Căci, prin cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, „vindecarea să se hotărască nu cu timpul, ci cu chipul pocăinţei“ (canonul 2), reluat şi întărit de Sinodul V-VI Ecumenic (Trulan), care cere ca duhovnicul „să cerceteze felul păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită“. De asemenea, duhovnicul trebuie să stea în orice chip împotriva patimei „fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi şi mai blânde şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus“ (Canonul 102).
Sfântul Ioan Postitorul oferă mai multe canoane legate de Taina Sfintei Spovedanii. Astfel, în canonul 4, Ioan Postitorul spune că gândurile nu se pedepsesc, deşi, în canonul 7 avertizează, spunând că consimțământul cu gândurile este cauza și începutul epitimiei.[15] Canonul 3 al aceluiaşi Sfânt Ioan, prevede și modul în care se poate reduce din epitimie, deoarece, inițial, se pleacă de la epitimia maximă iar canoanele dau epitimia maximă. Dacă penitentul promite că se va abține de la alcool se scade un an de epitimie, dacă se va abține de la carne sau și de la alte alimente se va mai scade din epitimie, dacă face metanii sau milostenie sau dacă intră în monahism „este bine să dobândească iertare şi mai scurtă, ca prin acest fel de vieţuire să răzbune în viitor patima respectivă în cursul vieţii”.[16] A scădea din epitimie este posibil și din dragostea duhovnicului, care și el poate să ia din crucea penitentului. Acelaşi canonist prevede în canonul 46 principiul „non bis in idem”, adică să nu pedepsești de două ori pentru aceeași vină, preluând în acest fel concepţia întâlnită în Sfânta Scriptură: „urgia nu vine de două ori” (Naum 1, 9). Canonul 27 Apostolic, exclude aplicarea violenței în cadrul spovedaniei.
Canonul 13 al lui Teofil al Alexandriei îndeamnă pe duhovnic să procedeze cum va fi luminat de Dumnezeu. Iată, deci, că la spovedanie duhovnicul trebuie să fie deschis spre iluminarea care vine de la Dumnezeu, care te învață ce și cum să faci. Păcatul diferă de la persoană la persoană, chiar dacă păcatul este identic unul cu altul. Aici ne diferențiem de justiția umană, care prevede aceeași pedeapsă pentru fiecare. Întotdeauna trebuie să ne uităm la fața omului și nu trebuie să fie ca judecata civilă, care este legată la ochi. Părintele Dumitru Stăniloae spune că epitimia se dă diferențiat în funcție de faptă, de cuvânt, de intenție, de bănuială.[17] Așa se explică și de ce Sfinţii Părinți dau epitimii diferite. Reţinem că ei dau epitimiile maxime de la care duhovnicul reduce. Contează și vârsta la care se produce păcatul, când, odată cu înmulţirea anilor sunt mult mai multe ispite.
Dezlegarea este momentul esențial al tainei în care are loc iertarea păcatelor; cel care iartă este Hristos, dar iertarea vine prin mijlocirea și responsabilitatea duhovnicului. De aceea, pot fi situații în care penitentul nu ar merita iertarea, dar ea vine pentru că Hristos împlinește slujirea preoțească. Hristos iartă, iar în partea a doua a dezlegării aflăm „eu, nevrednicul preot, prin puterea ce îmi este dată te iert și te dezleg”…, fără a se folosi formularea impersonală, ca la Taina Botezului. Duhovnicul trebuie să chibzuiască pentru ca să nu se facă părtaș la păcate străine sau să lege și să dezlege pe nedrept. A fi duhovnic este foarte greu! Spovedania se poate încheia fără dezlegare, sau dezlegarea se poate da numai după împlinirea epitimiei. Canonul 111 Cartagina prevede că harul spovedaniei iartă păcatele dar și ajută la a nu mai păcătui. Spovedania are un caracter personal, care îl privește și pe preot și pe penitent, la fel și legarea. De aceea, ce leagă un preot nu poate dezlega un alt preot, nici măcar episcopul, decât în trei cazuri (dacă cel ce l-a legat a murit și de aceea trebuie să fie cineva care să îl dezlege, dacă penitentul este pe moarte, el poate fi dezlegat de oricine şi dacă, în mod evident, a fost legat pe nedrept.) Cea mai mare dezlegare pe care o poate da preotul este dezlegarea la Sfânta Euharistie.
Între Spovedanie şi Euharistie există continuitate şi complementaritate, fiind greşit a se face între ele o relație matematică sau formală. După Spovedanie duhovnicul poate să procedeze în trei feluri:
- Să nu dezlege la împărtășire;
- Să dezlege la o singură împărtășire;
- Să dezlege la mai multe împărtășiri. Soluția este aleasă în funcție de persoană și de caz. Din nefericire, din cauza exagerărilor ultima soluție a fost lăsată numai ca privilegiu al preoților. Canonul 68 Trulan spune că de Paşti credincioșii să se îndestuleze de Euharistie, chiar dacă nu au ținut post în Săptămâna Pătimirilor. De aceea, împărtășirea este sensul vieții noastre duhovnicești și motivul pentru care săvârșim Liturghia.
A fi duhovnic este o mare taină și un mare dar de la Dumnezeu. În acest caz, duhovnicul trebuie să fie un om al rugăciunii și cu frică de Dumnezeu. El este părintele spiritual al ucenicilor și nu are voie să uite că răspunde în fața lui Dumnezeu pentru ei. Părintele Dumitru Stăniloae spune că în duhovnic se întâlnesc trei persoane: prietenul, judecătorul și medicul. În relația duhovnic-ucenic se concretizează lupta pentru mântuire. Întrucât nimeni nu este fără de păcat am putea spune că nimeni nu se poate mântui fără duhovnic. Duhovnicul este principalul care poate ierta păcatele iar credincioșii nu așteaptă din partea duhovnicului sa fie un sfânt pe pământ și să mijlocească pentru ei. El trebuie sa fie înțelept ca să poată da epitimia cuvenită și sfatul cuvenit.
Azi se vorbește de o criză spirituală în materie de mărturisire a păcatelor. Aceasta, deoarece mulţi credincioşi-adevărat, nu toţi!-, caută duhovnici cât mai îngăduitori cu păcatul. Unde mai resimţim şi influenţa Apusului, unde credincioşii se pot împărtăşi fără o prealabilă mustrare a conştiinţei prin Taina Spovedaniei. O astfel de criză a fost întotdeauna în mică sau mai mare măsură. Dar trebuie spus că există atât o criză de duhovnici cât și o criză de ucenici adevărați. Duhovnicia are la bază ascultarea, ceea ce înseamnă lupta cu cel mai mare păcat, care este mândria. Duhovnicul nu trebuie căutat după virtuțile sau păcatele noastre ci după dorința de mântuire sau după cum îl dăruiește Dumnezeu.
Povaţa dinaintea Tainei Pocăinţei din Molitfelnic poate fi considerată şi un avertisment pentru preotul duhovnic: „Cel ce va trebui să ia asupră-i sarcina cea grea a duhovniciei, unul ca acela este dator este să se facă pildă şi chip de virtute: înfrânat, smerit, lucrător de toată fapta bună, în tot ceasul rugându-se către Dumnezeu ca să i se dea lui cuvântul înțelegerii și al cunoștinței, ca să poată îndrepta pe cei păstoriţi de el. Şi mai întâi de toate, dator este să se îndeletnicească cu citirea dumnezeieştii Scripturi….să postească miercurea și vinerea peste tot anul,…, să poată porunci și altora să le facă fiindcă de va fi el însuși fără învățătură și neînfrânat și iubitor de dezmierdări, cum va putea învăța și pe alții fapta cea bună?”[18]
Pentru vremurile de acum, marcate în multe privinţe de relativism şi indiferenţă, apelul temeinic la valorile moralei ortodoxe tradiţionale, păstrate în tezaurul canonic al Bisericii, reprezintă o revenire salutară pe drumul normalităţii.
Bibliografie:
-
Anastasiou, Arhimandrit Atanasie, Spovedania îndrumar, trad. din lb. greacă de pr. Şerban Tica, Editura Sofia, Bucureşti, 2004.
-
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
-
Idem, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.
-
Molitfelnic, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013.
-
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I şi III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.
-
Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania şi duhovnicia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1995.
Surse internet:
-
http://www.vatican.va/archive/cod-iuris-canonici/latin/documents/cic_liberIV_lt.html#TITULUS_IV
-
http://www.crestinism-ortodox.ro/TEXTE/LegeaCultelor-Nr489-2006.pdf
-
http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-227
-
***, Pravila cea Mare de la Târgovişte numită Îndreptarea Legii, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962 pdf https://archive.org/stream/IndreptareaLegii. PravilaCeaMare 1652#page/n1/mode/1up.
