Biserica Adormirea Maicii Domnului
„GIULEŞTI SĂRINDAR”

Biserica Adormirea Maicii Domnului se situează pe partea de sud-vest a Căii Giuleşti, între case modeste, fiind retrasă de la drum. În spatele Sfântului Lăcaş se află cimitirul Giuleşti-Sărindar, de unde se afișează o privelişte cuprinzătoare asupra văii largi a Dâmboviţei.

Biserica denumită Giuleşti-Sărindar a fost metocul mănăstirii, până de curând în ruină, Giuleşti-Ţigănia (Chiajna), de a cărei existenţă este legată, cele două fiind construite la o mică distanţă de timp. Informaţiile cu privire la data construirii mănăstirii şi respectiv bisericii sunt neclare. Astfel, în timp ce Alexandru Odobescu susţine că mănăstirea a fost ctitorită de Doamna Chiajna în secolul al XVI-lea, Nicolae Iorga datează întemeierea acesteia în secolul al XVIII-lea, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti. De asemenea, N. Stoicescu consideră că biserica a fost metocul unei alte mănăstiri Sărindar (cea de pe Podul Mogoşoaiei). Cert este însă că într-un pomelnic al bisericii din data de 15 noiembrie 1768 sunt amintiţi « Gheorghe şi Radu –zugravi », lăcaşul mai fiind pomenit pe 13 iulie 1797, când Ienăchiţă Văcărescu îi donează suma de 2000 taleri.
Pe moşia mănăstirii se spune că lucrau ţigani-robi, drept pentru care biserica s-a şi denumit Giuleşti-Ţigănia înainte de a deveni cunoscută drept Giuleşti-Sărindar (acest nume este legat de faptul că unii călugări de aici făceau multe sărindare menite a le completa veniturile).

Conform unor documente găsite la Institutul Național al Patrimoniului, rezultă că în anii 1946-1947 Biserica era monument istoric, dar în perioada regimului comunist s-a făcut declasarea ei.
Actualmente locașul este biserică de parohie, iar trecerea de la regimul de mănăstire la el de biserică de enorie s-a făcut la începutul secolului al 20-lea, inițial ca filială, ținând de Parohia Giulești Sârbi (amintim printre slujitorii de atunci pe preotul Gh Apostolescu), apoi cu proprie personalitate juridică (amintim pe preoții Gh. Petrescu și Ion Iancu Petrulian).

Biserica nu posedă documente sau cărţi vechi datorită faptului că totul a ars în timpul ciumei din vremea lui Caragea (1782-1783). Deși asupra picturii s-a intervenit în 1911, apoi în 1955 de către maestrul Ioan Moroşanu, după părerea specialiștilor pictori-restauratori, în interiorul locașului de cult se păstrează pictura originală de la 1768, însuși pomelnicul de la Proscomidiar fiind mărturie.

Cutremurul din 1977 a cauzat daune grave bisericii, însă prin grija părintelui Ioan Iancu Petrulian şi cu sprijinul financiar al enoriaşilor, au fost executate lucrări de consolidare şi reparaţii ale Sfântului Lăcaş, atât în interior cât şi în exterior.
De asemenea, în perioada 1980-1982, au fost efectuare lucrări de spălare şi restaurare a picturii existente, cu ajutorul pictorului Ioan Moroşanu.
În anul 1999 biserica a fost jefuită şi incendiată. Prin osârdia părintelui Radu Gheorghe şi cu eforturile enoriaşilor s-a reuşit după acest nefericit eveniment schimbarea acoperişului din lemn şi tablă al bisericii (2002) şi construcţia unui diaconicon (2003). De altfel, au fost executate lucrări de extindere, reparaţii şi înfrumuseţare a bisericii. A fost restaurat pridvorul şi a fost intervenit asupra peretelui de fronton al pronaosului, cu scopul măririi locului de acces în biserică (2006).
În cursul anului 2014, prin osârdia preotului paroh Dobrică Marian și a membrilor Consiliului Parohial au fost efectuate ample lucrări de hidroizolaţie exterioară la fundaţii cu Dryzone, placare cu polistiren şi tencuială exterioară, prin desfacerea vechii tencuieli până la cărămidă, a trotuarului perimetral, lucrări de impermeabilizare şi stabilizare a zidăriei; realizarea unui soclu la diaconicon; refacerea glafurilor ferestrelor; montarea cablurilor electrice din exterior în canale de cabluri.
În decursul anului 2015, cu ajutorul lui Dumnezeu sperăm că vom începe lucrările de restaurare a picturii murale vechi de la 1768, precum și pictarea din nou a pridvorului construit recent. Pentru aceasta s-au obținut toate aprobările de la Centrul Eparhial, urmând a se organiza licitația și executarea propriu-zisă a picturii.

În ceea ce priveşte arhitectura bisericii, aceasta este compusă dintr-o singură navă (22 X 5,8 m), cu absida altarului pentagonală, nedecroşată şi un turn-clopotniţă îmbrăcat cu tablă, fără ferestre, cu acoperiş piramidal, ridicat peste pronaos. Vestibulul închis, adăugat anterior, mai scund, este acoperit în două pante şi are un fronton în trepte, care distorsionează cu restul construcţiei. O cornişă bogat profilată şi un brâu median, dintr-un tor simplu, înconjoară faţada puţin prelucrată.
În registrul inferior există câte o fereastră prin care pătrunde lumina în interiorul care este integral pictat. Trei arce despart pronaosul de naos, iar tâmpla este din zidărie, pictată cu trei rânduri de icoane.
Pictura respectă principiile iconografice de tradiție bizantină. Gama cromatică se compune din roșu, ocru, verde și gri-albăstrui, îmbogățită cu tonuri derivare din alb și negru.
Pardoseala interioară este din gresie, cu o solee în fața altarului cu o treaptă de nivel ce se întinde în linie dreaptă de-a lungul catapetesmei, între cele două laturi ale zidului naosului.

În partea de apus a bisericii s-a construit (2009), în cadrul unei singure clădiri, la parter o capelă şi, la etaj, o bibliotecă şi o sală de lectură.

Bibliografie : Lucia Stoica, Atlas-Ghid, Istoria şi Arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti, 1999;